„Pericolul nerecunoscut”: Românii născuți înainte de 1990 și riscul crescut de hepatită și HIV

În România, o categorie de populație se confruntă cu un pericol nerecunoscut. Este vorba despre persoanele născute înainte de 1990, care au un risc crescut de infectare cu virusurile hepatitei B, hepatitei C și HIV. De ce acești oameni sunt mai expuși? Răspunsul vine din trecutul recent al țării noastre.

Un trecut medical riscant

Înainte de 1990, spitalele din România erau marcate de resurse medicale limitate. Utilizarea seringilor de unică folosință nu era o practică obișnuită, ceea ce a condus la expunerea unui număr semnificativ de pacienți la virusuri periculoase. Persoanele care au suferit intervenții medicale, transfuzii de sânge sau tratamente injectabile în acea perioadă ar putea fi printre cele mai expuse.

Simptome ascunse, boli insidioase

Hepatita B și C sunt afecțiuni insidioase, care în multe cazuri nu prezintă simptome evidente timp de ani sau chiar decenii. Majoritatea persoanelor infectate nu au indicii clare ale bolii. Din acest motiv, hepatitele cronice sunt adesea descoperite în stadii avansate, când pot duce la complicații severe precum ciroza sau cancerul hepatic.

„Există în continuare un număr foarte mare de persoane care nu identifică în mod corect căile de transmitere ale unor boli, nu au o percepție corectă a riscului propriu de îmbolnăvire și tind să adopte atitudini nepotrivite față de persoanele infectate cu virusurile hepatice B/C sau HIV”, a transmis profesorul doctor Adrian Streinu Cercel.

În ceea ce privește HIV, acesta poate trece neobservat în fazele incipiente, deoarece simptomele inițiale sunt ușor confundate cu o gripă obișnuită. În lipsa unui diagnostic timpuriu, virusul poate avansa spre stadiile severe ale bolii, afectând sistemul imunitar și provocând complicații grave. Din păcate, prevenția și testarea medicală regulată nu sunt o practică obișnuită în rândul românilor. Peste 80% dintre adulți nu și-au făcut niciodată un test HIV, iar mulți evită analizele pentru hepatita B și C, considerând că lipsa simptomelor echivalează cu sănătatea. Acest fenomen este accentuat de o cultură medicală deficitară, în care prevenția joacă un rol secundar față de tratarea bolilor deja instalate.